Iscrizione newsletter
facebook-tommaso-romanotwitter-tommaso-romano
Ricerca contenuti
Ulti Clocks content
Musica M° Modestini
Home Testi da leggere Poesia Tommaso Romano - Viitor Eventual - Traducator Enachi Virgil Vasile (Versione in rumeno tradotta da Enachi Virgil Vasile

Tommaso Romano - Viitor Eventual - Traducator Enachi Virgil Vasile (Versione in rumeno tradotta da Enachi Virgil Vasile

VIITOR EVENTUAL

Această nouă colecţie de versuri a lui Tommaso Romano (a patra începând cu 1985, anul în care apare prima sa operă poetică: Insula Diamascien) îmi pare să conferme intenţia (deci mai mult decat tendinţa) poetului de a considera versul ca un instrument de investigare în interpretarea realului. Citirea vietii de zi cu zi prin intermediul lentilelor poeziei sale e egală, pentru Romano, cu crearea unui tip de rampă, necesară pentru decolul  către explorări siderale. O căutare, încă, de semnale indicatoare de o dimensiune ce traversează tocmai realul, chiar unde poate apărea prins mai mult în plasa ocazionalului.

Chiar şi parametrul vechi şi romantic al geniului/ neregularitatea poate fi, la prima vedere, chemat în cauză cu folos: <<Avem nevoie de nebunia artiştilor/ pentru a fi dincolo de aparenţă,/ mai conştienţi şi mai liberi>> spune poetul (Ce nebuni aceşti artişti), pentru care boala în sine devine << ca spaţiu de sănătate>> şi eliberarea din <<limita obişnuitului>>, având in vedere că evadarea e crescândă (deseori re-crescândă) nu se pot prezenta dacă nu depăşesc banalul (în cadrul cărora se interpun prejudecăţi, conformisme, etc.)

Poezia deci, care pastrează viu raportul cu lucrurile (în acceptarea lor cea mai vastă): res ca origine a realului (realis) si acesta ca şi element constant interlocutor cu lumea interioară. În concluzie, nu poate avea un colocviu interior nemenţinând întregi firele care ne leagă de lumea externă (exterior). Poezia lui Tommasso Romano solicită în continuu necesitatea de  corelare – autoregenerându-se – între acţiune şi contemplare (si de <<viaţă conteml-ativă>> s-a întâmplat să vorbesc în 1993, atunci cu  expresia inedită, în ceea ce priveşte “Pustiu fără pământ”, una dintre cele mai semnificative colecţii de versuri ale poetului palermitan).

Se poate nota, de exemplu, ce greutate specifică asumă lucrurile (şi deteriorarea lor din neglijenţă sau din motive ocazionale) şi câte şi care senzaţii şi sentimente reuşesc să suscite o vizită dezamăgitoare la cea care a fost casa copilăriei şi a adolescenţei: <<casa noastră, a tuturor/ şi pe care o declarăm vie cât va fi vie...>> (sunt versurile iniţiale ale unui text intens, fără titlu), în căutarea unui timp ce, iremediabil s-a scurs. Lucrurile, în această lirică (şi nu doar în ea) sunt căutate de poet în sensul invers (doar aparent) al celui practicat de către Jorge Luis Borges în poezia ce tocmai se intitulează “Lucrurile” şi care se termină cu versurile: “nu vom şti niciodată că ne-am dus”. Aici, însă sunt ele, lucrurile, ce pleacă înaintea noastră purtându-se cu ele, cu durerea sufletească, bagajul lor evocativ şi fascinant, împreună cu fragmente ale istoriei noastre personale. <<Totul trece, se spune/ nu te mai gândi./ Gândeşte-te mai degrabă la odihnă>> e concluzia  amară a textului.

Şi de-a lungul unui astfel de parcurs, poezia lui Tommasso Romano devine poezie meditativă – un compendiu al inimii solicitat de observarea şi de examinarea cotidianului. Poezia se  bazează pe impulsuri interogative şi tocmai de aceea e în căutarea răspunsurilor posibile, în scurgerea interminabilă a timpului. Scurgerea eraclitiană a timpului face iluzoriu prezentul în soliditatea sa aparentă, în concretitudinea sa dizolvantă, şi pentru aceasta apare mai solid trecutul, cu siguranţele sale memoriale ce devin doar ipotetice, eventuale, in viitor. Să spunem: o speranţă.

O căutare perenă a <<pietrei filozofale>> metaforică (nu întâmplător menţionată în această colecţie de versuri) pentru o alchimie a fiinţei, în alambicurile speranţei. Această nouă carte de versuri a lui Tommasso Romano se face purtătoare de cuvânt într-o poezie cultă şi în acelaşi timp deschisă – ton explicativ, frecvent – ca un cânt popular, atât de delicată şi străină de celebralisme, dacă nu  de sintaxă si asintaxă a unei poezii contemporane, pentru a ţinti direct în miezul problemelor şi a celui care citeşte.

Lucio Zinna

 

Pe coperta (faţă):

Rossana Feudo, Minerva

miniatură în fildeş, 2002

 

1

NOUL ANOTIMP

 

 

 

FUNDAMENTUL

 

Dorinţa fundamentului

este Condiţia Imutabilă.

În timpul nichilismului

care afirmă în dimensiunea identităţii

că totul e nimic

în mulţimea de figuri

fără Creator

în devenirea necontrolabilă de a crea

corpuri fără salvare,

în esenţa umană

locuieşte dintotdeauna Dumnezeu

şi Spiritul e deja liber

în nedefinit.

 

 

NOUL ANOTIMP

 

Umbrele traversează

grădina de soare scăldată mereu,

între jocuri de ape

şi ponei de închiriat

trec umbrele

şi tăcerea va învinge ţipetele

copiilor la joacă

şi a bătrânilor resemnaţi

vor reuşi aşteptările

luminii noi

să coloreze sensul unei nopţi

ce pare implacabilă

tocmai fără umbre

de final?

Prefaţă a noului

anotimp al luminii

şi al acceptării paşilor şi a sufletului

noapte ca şi soare

asfinţit ca răsărit.

 

 

 

13 martie 1997

 

MISTERUL INNOBILEAZĂ

 

Misterul înnobilează

mecanismul succesiunii zilelor

pe când, de adevăruri infinite,

se răsfrâng cerurile ambigue

şi primăvara suportă

mizeria gerului

iluzia şi cunoaşterea

se confundă în limpezimea începutului de zi.

Şi vântul

poartă departe

orice opinie exagerată de sine

purtând alene brume.

 

 

 

 

 

Cărui Dumnezeu

te poţi adresa pentru a îndepărta

pe vecie

pasiuni şi competiţii

contra adevărurilor pierdute

judecăţi prejudecăţi

iluminate de lecţii de canto

pentru trandafirii inocenţi.

Splendid e focul

care devorează apa

însă deşertul se luminează

doar de focurile din cimitire.

Atunci. Acceptare

fără credinţă,

impermeabil la căutările involuntare

al unui alt loc

fără a încerca nici o emoţie

în cercul ce se strânge

cerul nopţii.

 

 

 

 

 

Laconic şi mut

e cerul morţii,

ceea ce se imerge în aşteptare

uit să mă emoţionez

este expansiunea zilei de mâine.

Nu se prăbuşeşte nimic

dezastrul e acuza

există doar sclavie

de catene muncitoare

şi miniaturi extravagante

de obiecte domestice divagante.

Nu mai tună noaptea

si nu mai este egala ziua

împreună cu mecanismul domenical

obturat de scări şi sentimente tăcute.

Ajunge acum, cerul

va deveni mut

rămâne doar o undiţă

de pescuit laconică

fără mânie şi alteraţii

de vorbe.

 

 

 

 

Aceste ceremonii

zgomotoase

pline de oameni

câte cuvinte pentru a explica ceea ce nu se poate,

fără salvare...pentru Etern.

Sacru în eclipsă

întuneric pentru suflet

care şi el caută Dumnezeul tăcerii

şi a fericirii care suferă

în Cuvântul necorupt.

Biserica în spate

şi nu ajunge

nu ajunge

predica evidentă

în limba evangheliei

Pietatea invocând

Crucea umbrită

peste care curge sângele celui drept

încrustat miraculos pe pâinea

unui umil Epifania.

Gramatica Misterului e speranţa

pentru înviere în Graţia

pe care o aşteptăm,

în orice moment

departe de zgomote

de intima şi eterna

percepţie e luminii sfinte.

 

 

 

 

Universul trăieşte cu opere

şi volumul nu înconjoară logica

dincolo de graniţe

noua energie

secvenţe eliberate de izvoare luminoase

care confrontându-se

dispar:

aşa e semnalul evenimentului/viaţă

explozie care izvorăşte

luminii de apoi

gravitatea locului

punct necesar

nu inutil

între limitele invisibile?

 

 

 

 

Care scheme de sarcini

pentru legăturile coezive

în textualitatea acestei condiţii?

Nu este necesar

a înlocui scheme

ale fenomenului care amână

unei producţii

să nu termine

în ambiguitate

dacă e coezivă

forma în metaforă

în limitele concordanţei

pentru capacitatea de selecţie.

Vorbitorii

acţionează cu aptitudine note comunicante

necunoscutul şi infinitul

fără locaţii

obligante.

 

Destinul e o salamandră

care fără mercur

urmăreşte magia limfei

incoerenţei tematice.

 

 

 

 

Chiar dacă istovit

de jocul murdar

al intereselor meschine

obosit de a rătăci

pe străzile cenuşii

şi în pulberea lumii

orele împărţite

ce vin una după alta

în lumina existenţei

precum într-un vis

încă îmi caut,

încăpăţânat,

anticul meu secret:

piatra filozofală.

 

 

 

 

Din undele

tezaurului abisal al mării

apare Afrodita

din meduza pietrificată

se scurge lacrima de alabastru

sacru e parfumul perlelor,

porumbiţelor şi acvilelor de aur

de topaze şi rubine.

plină e coroana

de smeralde şi de smalţuri

sărbătoare de ramuri înflorite

comoara Iubirii

miniatură de senzaţii

explozii ale sufletului şi ale inimii

dincolo de vechea durere sidefie.

 

 

 

 

Ce luminoasă bucuria de a cânta

dacă nu întristarea conştientă

care revoluţionează crearea

dacă nu ireversibilitatea diafană

fără a ceda mult

paşilor nopţii

evitând stindardele

în flăcări şi deja înfrânte

către refugiul fantastic.

Consacrat soarelui

unde doarme printre arome

roşia pasăre fenix

gata să renască

din propria cenuşă după incendiu.

 

 

ARS NOVA

 

Sunet sinusoidal

pur, privat de timbru,

fără zgomot

posibilitate compozitivă

neaşteptată

sintetizarea timpului real...

Ullisse în viitorul mitului

e ritul durerii

contactul e modul contaminat de comunicare

fără laturi certuri

atacă orice reţea

filologia morţii virtuale

sedimentând dorinţa

în icoana impermeabilă

a unei călătorii statice,

infinitul.

 

 

 

 

Nu spune întotdeauna

a servi

acţiune verbală

mulţumitoare

consolatoare

amabilă în opinia majorităţii

nu eliberează adorarea

de a fi sclavii idolilor inutili.

Liberi la orizont

şi egali cu zeii /Platone/

pelegrini uluiţi fără întoarceri utilitare.

În virtutea excelenţei

naşte asceza gândirii

Nimic nu-i ajută

cuvântului viu fără apărare.

 

 

 

 

Cele ce ne fac să ardem

sunt aşteptările

unui eveniment

sau ale unui semn

sau ale unei morţi

care vine fără să i-o ceri.

Consumă jurămintele

eliberând răsuflări neliniştite

în munci neînsemnate

şi în gânduri nebuloase

tentând să dublăm existenţa

şi veleitatea în cuceriri

în eros

şi cioburile

în semnificaţii austere.

În sfârşit e nevoie de a decide

proclamarea celor patru pătrimi

ale ironiei suverane

purtarea măştilor radioase

ale arogantei doamne

tragedia

îndreptând ochii

către stelele de  pe munte.

 

 

 

2

EPISTOLAR REVELAT

 

 

Casa veche

deja cântată în agonia de sânge

reînviată în lumină

de penumbre indolente.

Depun afecţiune pietrelor

mai devotate decât oamenii

şi tăcerii resemnate

recompun vasele de pamânt

repar lemne şi nisipul cimentat.

Dorinţa ce-mi ruinezi

mă conduce,

în timp ce mintea întârzie

a contempla ruinele

urletului mistic de carne

şi divinul cosmic

dezleagă şireturile

jocului apatic

prizonier suferinţei, în ţărână.

Acum, noua fereastră

se deschide lumii minuscule,

înrămând vara

această îmbrăţişare a viilor

şi a măslinilor centenari

în faţă intensul

parfum de iasomie înaltă şi stufoasă

în arome azurii

copacul

care încearcă să intre discret

în această casă

cu acoperiş din ţigle

în dezordine

umile şi fără fast.

Bisericuţa la dreapta

aproape un desen infantil

e pururea albă

cu crucea de fier bătută de

soare şi asperităţi

altarul rustic obişnuit

Fecioara cu Pruncul

încoronată

în vârful clopotului de război...

Tăcerea însorită este cea

a cărei definire e în van

şi este adevărat

că tocmai întrerupt în linişte

de susurul vântului

şi de vreo pasăre modestă

este Creatul visibil

pacificat

de multe gemete cotidiane

de prea multe zgomote forţate.

Mă voi întoarce curând în exil

după acestă uşoară odihnă

-...zboară orele mereu...-

printre oemeni înlănţuiţi

de libertate

exaltată de glorificări inutilizabile

şi de vise comode

în spate muntele aproape de acea mare

contaminată de cuvinte

pregătită să primească

acest naufragiat

fără vocaţie pentru durerea sufletească.

 

 

 

 

Printre aceste cascade

de arbori seculari

şi de ape

la Casentino

alb şi Camaldoli

azuriu de Verna

există Belvedere

de Badia Prataglia

din 1800, cavalerul

ducelui, onorat

pentru că e căzut pentru fii;

cu două ospătăriţe

în negru cu gulerele croşetate

şi geamurile cu canafi roşii

în liniştea gazonului

paşii lenţi

de clienţi antici

ieşiţi vii

din fotografiile

pereţilor decorati manual.

Cine vine aici

caută abandonuri parfumate

şi miez de zi răcoros

unde un clopoţel

atenţionează că prânzul este servit.

Se schimbă locurile

şi găseşti ceva,

ce foloseşte, foloseşte cu disperare

memoriile invernale

ca intotdeauna, în rest...

 

 

FRUNZĂRIND ACEST ALBUM

 

Frunzărind acest album

de imagini care par de ieri

si care, incredibil, se îngălbenesc

înseamnă străbaterea universului secret

al acestei memorii

căreia îi încredinţez oricare viitor eventual

Nu cultiv rădăcini

pentru nostalgii prizoniere

nici pentru purul estetism

doar pentru a regăsi

în acei ochi, copiii

care mă privesc din timpuri trecute

limfa care alimentează

acestă lungă pregătire...

 

 

Continuă să scrie

şi să şteargă (fără oprire)

Laura surâde

dincolo de caracteristica inhibitoare

a unei presupuse obsesivităţi

clară în ochii nestinşi

în obrazul porţelanat

uşor roziu

şi Prader nu mai este

sindromul ei

ci separarea

de un timp convenit

se speră nu doar determinat

de orele simple,

itinerarii liberând

oricare memorie terestră

al universului său:

„în viaţă, niciodată...”

1997

 

 

 

 

Întrepătrunderea de ramuri

a plantei agăţătoare nu revelează

memoria începutului

firul începutului

firul labirintului

urmele şi semnele

fragment oscilant

dintre început şi spaţiu

contează doar lumina

şi habitaclul şi alfabetul

paznicului fabricii

verbelor noastre ascunse

cifra Cuvântului

care nu se reduce geografiei

ceremoniei formale

precum o liturgie fără mister

implacabil apatică

fără a risca timpul efemer.

Linia plată, nearmonioasă, neglijentă.

Mai bine încerci printre plopi

o sămânţă de cuvânt

o masă pentru a scrie

oglindă a unui eu invisibil

eliberare de faptul execuţiei.

Invenţie pentru a şti să interoghezi

cauzele adevărului.

 

 

 

 

E foarte limpede cerul mijlocului lui august

în sfârşit

reîncep a nu mai număra minutele

şi apreciez de pe vechiul gard

reunirea vânturilor reci din mitul Lylibeului

care au învins clar deja

vântul scirocco lipicios şi umed

al sărbătorii calendaristice.

În marea roşie-argintie a salinelor

succesiunea vizibilă

ale insulelor Stagnone

şi Mothia punică şi sălbatică

privirea unui Dumnezeu amabil.

Cresc bine cei doi pini

în structura rectangulară îngrădită

convins să-mi trag sufletul în clasica

inactivitate uitată a vremurilor mele cele mai bune

fără a ţine cont nici măcar de minimul

valorii manuale

a ucenicilor, teorii de barbare

asemănări eligibile

ale vanităţii arogante

egale sau contrarie

ale intrigatorilor de adevăr şi vise.

Şi se lasă uşor seara.

 

 

 

 

E cea care a fost

casa noastră, a tuturor

şi pe care o declarăm

vie cât va fi vie...

Ca de obicei

în momentul de intimitate

fără raţiune

excluzând chiar şi moartea imposibilă

al tatălui.

Acea casă

golită de studente atunci

distrate şi deci laureate

acum mă voi plimba

pentru vreo oră

căutând memorii şi povestea

şi a altora.

Camerele goale

cu câteva obloane pentru protecţie

timpul uzează, se ştie, mai mult decât uzura

odiată pe buna măsură de Pound.

Şi revăd imensul salon

al părinţilor nostri în anii patruzeci:

acum sunt mai mulţi morţii

şi cei vii par fantasme vii

şi ne-am transferit cu toţii

care acolo care în străinătate care la cimitir

rămâne marmura crăpată, nuanţată

violată acum de despărţitori

de lemn inscripţionat cu graffiti

scorojite/ banale: şi el a devenit opac.

Încă mai rezistă parfumatul

vestibul

în mătase galbenă

în timp ce vreo gresie

a serviciilor intime

arr trebui înlocuită

mulţumesc, prudenţilor:

pune de-o parte, într-o zi vor servi...

Cum e dezolantă tăcerea pereţilor plini

de cârlige goale şi de găuri recente

urmaşi a multe suvenire tiroleze

colecţii de pocale în miniatură

şi de un bun ulei de familie.

Este cert că mult din Agusto Elia

s-a transferit la etajul patru

al amiralului Gravina

dându-i măcar vigoare

vreo divinitate de epocă inutile.

În sfârşit (?) plec

din această stradă unde a fost casa mea.

Nu, nu a fost un exerciţiu de aducere aminte

al inimii. Nu se rămâne unde te poartă inima.

Cel puţin aşa îmi spun mie însumi.

Dar fără pudoare

eu deja inchiriez casa care a aparţinut nouă, tuturor

a universitarilor plecaţi de acasă.

Astfel mă întorc acasă

inaugurând luna august

la umbră

de astăzi condiţionat

chiar şi de plopii din Piraineto

de Villagrazia

precum toate alibiurile

raţiunii corecte

si resemnate.

Totul trece, se spune,

nu te mai gândi.

Gândeşte-te, mai degrabă,

la odihnă.

 

 

 

PATINELE TIMPULUI

 

În grădina odată englezească

de pe strada Duca della Verdura

pe la ora posibilă a asfinţitului

marelui iulie palermitan

stau pe banca veche

unde acum trei decenii

- nu face nimic, nu face nimic...!

tatăl meu privea pe sub sprâncene

paginile duminicale colorate ale Curierului

patinele mele în mişcare

în opriri rituale ale căzăturilor constante...

pentru tot atâtea periple discrete de noi începuturi.

Simt acum

vrăjit de permanenţa serenă

a Elenei Cecilia sigură pe patine

- prima data a ei pe pistă!-

cea care fu deja emoţia domestică

fără căzături, de data asta, în picioare

pentru creatura mea blondă azură.

Dar pista se închide

şi suntem rugaţi să plecăm.

1996

 

 

CHIPUL SFINŢIT

 

Lipseşte substanţa

tăcerii ordonate

fericire pentru insultele

normei mediocre

canonizarea Chipului Sfânt:

Lisieux

căminul sufletului

cântul eternului

reforma necesară, întotdeauna.

Urcarea Muntelui Carmelo

pentru a renunţa la pacea comodă

sfidarea comportamentului uman

iubirea Înviatului,

Teresa

tânără şi dulce

şi puternică

precum Fiul Său

consumă în grabă

necesitatea

de iubire

Dumnezeu în substanţă,

pentru o Altă Poveste,

urcându-se la cer.

 

Lui  Giulio

 

 

 

Ajunge moartea

decretată de mult timp în urmă

ajunge fără pietate

anulând speranţa

cunoştinţelor tale

rugăciunile pentru salvări

umane imposibile

ajunge consumând

moartea ta

fără urmă de plâns

fără frică

de Dumnezeul Infinit

ce reuneşte

în lunga agonie

după calvarul

celui drept

care ai fost

imagine a unei bunătăţi eliberate

Departe,

în suferinţă

a trăit acestă condamnă

terestră a ta

dar şi a fiecăruia

ce te-a iubit,

prieten al surâsului şi al păcii

Pio e înţelept.

Te primeşte Dumnezeu şi imediat,

nu ştiu dacă te vom întâlni

în Etern

prea multe păcatele

prea multe plânsetele

niciodată mulţumiţi de pâinea cotidiană...

Rămâi în cea de-a treizeicisitreia

gară

precum cântul lui Hristos

al Spiritualităţii şi literaturii

noastre

dincolo de literatură, rămâi

în spiritul pur.

 

17 Aprilie 1997

orele 17,20

 

 

 

 

Trăiesc aşteptarea încărcată

de neliniştea acestei luni suferinde

de a păşi pe asfaltul

cuprins de agonie

de o duritate ce-mi păru

incorectă

şi nelimitată din plin

de sentinţa fericită.

Câte zile de maceraţie

descifrând

un desen

găsind confortul

neaspectat

cu inima plină de aventură

precum scrierile lui Junger...

consensul scris şi vorbit

aplauze şi altele ca ele

nu le ajungeau acuarelele şi uleiurile

anilor optsute/ nouasute

de mult căutata colecţie şi realizare

şi obiectele care aşteaptă să fie descoperite

la ora şase dimineaţa

în piaţa

San Domenico

unde se pot găsi în fiecare duminică

o carte, o sticlă intactă

Florio

sau o cutie de bijuterii liberty...

Treceau zilele

între îndepărtări şi păreri de rău umane

din când în când cedându-se imponderabilului

dincolo de speranţa plăcută

a unei întoarceri

fără răzbunări, fără invidie, fără pasiuni...

Câte zile călcând din nou pe scene

şi umede aule

iubite doar de inocenţă

nopţi cu tot mai multe insomnii

având în vedere că şi liniştea

se adaptează medicamentelor ineficiente

şi cresc creaturile cărora le fu dată viaţa

printre sunetele asurzitoare ale lumii

şi refugiile secrete de vară

evadările şi cărările

în ar liber, abandonând zgomotele efemere.

În ceea ce mă priveşte, e  împlinită această viaţă,

deja de acum,

cadou nu de tot distrus

chiar dacă mult

mult mai mult ceream

şi poate mai mult, am primit...

Nu am, în conştiinţă

dorinţe demodate

vreun abandon oniric sentimentelor

dar senzaţia de continuă

uşurinţă a eternului care se joacă

-  ca si cum ar fi necesar, e corect! -

cu povestea mea modestă

ca un arc care, susţinut,

caută centrul

de multe ori dând greş

uneori centrându-l

şi oricum puţin contează, de acum,

conştient de ceea ce nu voi fi

cunoştinţe mari şi minuscole

ţânţari înţepători şi mânji alintaţi...

Câte zile,

chiar narând, grăbit şi liiniştit,

mărturii de o singură parte

despre adevărurile lucrurilor cunoscute

în exilul voluntar

departe de furnicarul unei jumătăţi de lumi

de comprimări omnipotente

precum argila

conştienţi de uitarea totală

şi tentat de a găsi marea lumină

dincolo de gesturile

artificiale şi ritualurile stinse

de o rugăciune imutabilă.

Lăsau lumea, între timp,

înspre Călătoria către pace

Giulio şi Giovanni şi Enzimo

atâta timp în zilele

când eram împreună

câte versuri şi rugăciuni cântate

împreună

lasă

amprenta autorului

în modelul grande

al unei probleme familiare

şi foarte urbană

în exigenţa de a continua să-i cânt

zilele senine.

Mai sunt puţine ore

pentru a face fericit pe cel

care într-o ecuaţie recâştigată

are nevoie chiar şi de noi.

Aşteptări minuscule

ale tragediilor evitate

infernurilor trăite

pentru că libertatea

e mai puternică de orice foc

dar trebuie să aşteptăm

răsăritul după noapte

pentru a gusta

poate pentru o clipă

aroma inegalabilă

a învierii.

Dar orele par infinite

ca în scrierile interzise

- bine scrise, în fond,

în proporţie cu atâta hârtie fără memorie -

şi cercetarea proustiană

se împotmoleşte în ziua lungă şi fără certuri.

Încă mai este timp

Dumnezeul meu

pentru rugăciune

chiar şi pentru alte lucruri

cu siguranţă importante,

dar între timp lasă-mă

să o fac

fără frica

de a purta în van

Numele Tău.

 

1996

 

 

 

 

Acesta nu este începutul unui epistolar

şi nici un adio

sau o confesie

din firul cald al părerilor de rău.

Nu culeg niciodată florile insulei mele

cultiv ceea ce trebuie

prefăcându-mă că sunt

transgresorul care nu sunt

nu de frica

care nu împinge la moarte

nici pentru interese materiale

pentru că nu cunosc interese materiale.

Şi totuşi rămâne semnul

a ceea ce a fost

şi nu va mai putea fi,

ore de viaţă

printre atâtea cadavre vesele

momente de reuniune

niciodată exprimate pe deplin

ci doar siguranţa consolantă

al celor învinşi de durere

care dovedesc peste măsură

forţa pe care nu o au.

Nouă luni pentru a naşte o viaţă

atâtea lumi au trecut...

În fond

ne administrăm existenţa

în ciuda

pasiunii care arde

şi surâsurilor de ironie satifăcută

şi aceste aere de „da viveur”

- sau de bufon, după necesitate -

noi într-adevăr administrăm

ceea ce există

su suferinţa de a crede în ceea ce nu am

creat niciodată.

 

 

 

 

Acum vei pleca

poate pentru puţine zile

un transmiţător radio pentru a căuta

încă

Cuvântul viu

tinereţea înţeleaptă care nu mai vine

de tipul „lent” kunderian

dăruită-mi

ca sigiliu pentru aceste

ore de aşteptare a reîntoarcerii necesare

pentru a nu întrerupe

firul exilului, problema lentă

cotidiană, umană

din ce în ce mai plină de melancolie

ştiind bine

- noi doi -

că este negat

Crăciunul inocentului.

 

decembrie 1995

 

 

 

 

Atâtea zile şi atâtea cuvinte

- aluviuni de cuvinte -

printre spirale de adevăruri

strigate pentru a se înţelege

susurate pentru a nu-şi face rău.

Acum se închide

precum corsarul

ce ţi-am lăsat amanet

drept la pupă

fără destinaţie

cum fac întotdeauna corsarii

care nu fură inimile

şi nici speranţele

doar ore care nu plătesc

mării fără voce.

 

 

 

 

Străluceşte nisipul verii

în natura generoasă a corpului

fără a lăsa amprente

în apa turcoaz

până la fluviul verde-azuriu

de uşoară bucurie solară

provocatoare şi dulce.

Rupând tăcerea

în ascultarea umilă

al simţământului neformulat.

oricum

alunecă nisipul

mângâiat de vânt

poate fără a-şi da seama

ce act solemn

de supravieţuire acerbă

e siguranţa fără puteri

a unei nave care, ridicând

ancora

în sfârşit invadează

noaptea.

 

 

 

 

De zile întregi lipseşte un vers oarecare

zile din calendar

de clepsidre

de cuarţ

zilele nu se numără

poezia în absenţă

e ca un abis fără puncte de susţinere

căderea distruge

şi reîntoarcerea e dură.

Dumnezeu nu lipseşte din rugăciunea

de pe chipul trist

al vagabondului, al hoţului,

al celui persecutat din cauza nebuniei

Dumnezeu nu lipseşte

cu Fiul Său viu.

Şi este universul

mult mai mult decât versul.

Dar de câteva zile un vers oarecare

continuă să lipsească

şi e ca şi cum nu-i vorbeşti Fiului

văzându-l

Şi totul se umple de cuvinte

pline, de nepronunţat,

de cântece fără muzică,

de răsărituri fără lumină.

Se caută darul

şi se suferă în tăcere.

 

 

 

 

PASĂREA LONDONEZĂ CU PIEPTUL ROŞU

 

Pasărea londoneză cu pieptul roşu

cu discreţie, aşa cum e obişnuită,

atinge ramuri robuste

şi frunze veşnic verzi

lăsând în soare

un cer dezbrăcat de culoarea gri-umidă

aici obişnuită.

Şi iarăşi mă gândesc la miracolul Creatului

la frumuseţea incomparabilă

privesc cu ochi simpli

simt bunul Dumnezeu

şi darul de a fi.

Nu mai desenez

vârstele mitice ale soarelui

crezute că sunt de aur

şi găsesc în pădurile

umede din new hampshire

Revelarea  iubirii

a unei salvări

umile şi posibile,

pentru toţi.

 

 

 

 

Faptul e că deja

multe lucruri

vorbesc în darul îndepărtării

şi în tăcere

în absenţă,

pe drumul

pericolelor momentului...

Nu cerem nimic

jocului simţurilor

freamătului suferit de inimă:

focul arde

dacă apa iernii

nu-l stinge.

 

3

INTERLUDIU

În timp ce Dante în ceruri

administrează eternitatea şi îndepărtarea

pălării roşii care nu profesează nimic

citesc din nou perfecţioniştii

Poezia

şi repetând verbe obtuze imortale

faptul extrem

din nou în Conservator

conservatorul

violează lectura, sensul şi...

Cuvântul.

Continuă să stea în cer, Poetul,

şi nouă ne rămâne infernul

zilnic.

 

 

 

 

ROŞU E GUSTUL

 

Şi am descoperit

apa tonică

printre căpşuni, fulare

muşcate şi stofe

toate roşii

precum sângele vieţii

şi lumina soarelui

perdele de iluzie

şi eliberarea lui Hristos

sângerând,

roşul e cunoaşterea

că sângele

nu e apă

şi cunoaşterea

are sudoarea roşie

a unor dulciuri.

 

 

TOTUL SE ÎNSUMEAZĂ

 

Totul se însumează

la sfârşit

(cu vreo reducere ocazională)

vieţi noi şi existenţe încetate

în acest filigran de zile

nu atât de original

ce pătează în grabă

orice cauză dură

orice cauză dură

orice plâns antic şi ritualic

orice fericire ce încântă şi afascinează

Nu ajunge ironia flaiană

(care deja e mult...)

şi nici discursurile înflăcărate

de amplificatoare sofisticate

înarmează cruciaţi decişi

şi arcul Ioanei.

Complexul Squallor

(= squalor ca şi complexul complexelor)

emblema unui deşert

asurzitor de lumini artificiale

de zgomote fără jazz

Giano cu două feţe vulgare.

În acest deşert locuit

fără urmă de Zarathustra

de activişti friabili, confluează

chiar şi cimentul, tabla,

şi fierul cu nisipul

(ah, unde e fierul muncitorului Grent Jorgen).

Un nisip gri

(nisipul lui Lawrence d’Arabia

însă era blond, virgin)

pretutindeni îmbrăcat în celofan

unde timpul e ceasul momentului

catedrale statice ale morţii

care vine oricum.

 

 

 

 

Trec togile

roşii şi negre şi se aşează solemne

cuprinse de o splendoare aspirantă

- cuvintele se pierd?...

printre marmurele luminoase

şi coloanele de susţinere.

Dreptul categoric

uman peste normă

convenţia nu ajunge,

în centru tronează

purpura fracturilor binecuvântate

schema-frescă a părerilor de rău statice.

Sens şi adevăr

pentru cel drept rătăcit.

 

 

 

 

13 ianuarie 2001

 

 

 

Nopţi serale

într-un bar cu pian

unde reuşim

să găsim

senzaţia curajoasă

de a surâde

şi de a consuma

rezistenţele noastre trasate

- sau proclamate - ironic

la începutul călătoriei...

Pare departe

timpul armoniei

precum e departe misterul

concluziei finale.

 

 

 

 

Fragmente de soare

au planat asupra Terrei

povesteşte cu convingere/ minte

Carlos Diaz all’Addaura

venit din Mexic

vorbeşte de

locuitori extratereşti încă nedefiniţi

susţine că viaţa

a început

în afara universului

tocmai în ospitalitatea terestră

acum în pericol:

<<Îndulciţi-vă parcursul cu inima

veţi evita abisul>>

aşa povesteşte despre chemare

recunoscând apoi lumina neclasificată,

pulsantă.

Fericiţi cei c cred şi au văzut

a lor e călătoria şi ascultul

nouă urletul cărnii

cicatrice pe care mintea nu o poate închide.

 

 

 

 

Cum te numeşti

fără putere şi fără vârstă

ce pari emanată de un vers al lui Gozzano

echilibrată şi schimbătoare

în hainele decente vechi

şi cu ciorapii fără model

de vreun deceniu în urmă,

te-am întâlnit dimineaţa

pe strada Colonna Rotta

- având în vedere că această sfântă stă

în catedrala Duomo, în Monreale -

ce evaluează ochii tăi

acoperiţi de ochelari

cu lentile groase, de negăsit

prin părul strâns la spate

şi un pardesiu.

Ce este timpul şi oglinda lui

suferinţa şi fericirea

plăcerea şi iluzia

ce e, după tine?

Dă-mi rspunsuri fantastice,

eu nu voi întreba nimic.

ajunge să observi din când în când

mersul tău uşor solemn

ca o fotografie îngălbenită

care se revede nostalgică

în albumul reprezentativ al familiei

care, ca prin miracol,

se animează de umanitate şi de viaţă.

 

 

 

CE NEBUNI ACEŞTI ARTIŞTI...

 

Mintea şi spaţiul

Raţionalitatea cu graniţe labile ale incertului.

Insule pierdute şi comori neexplorate

din documentul clinic accentuat.

„Boala” ca spaţiu de sănătate,

liberă de limita obişnuitului,

al normalului, al banalului.

Experienţa oglinzii se face artă

şi creează geniul – reprimat, dincolo

de înţelegere

pentru ignoranţii necunoscuţi, şi „normali”.

Geniul creează.

Până la urmări extreme.

Misterul inexplorabil al „eului” trăieşte

în labirintul neliniştii

Durere şi suferinţă este terapia de eliberare.

Avem nevoie de nebunia artişilor

pentru a fi dincolo de aparenţă,

mai conştienţi şi mai liberi.

Şi niciodată ca în aceste zile obscure

al mileniului declinant

simţim urgenţa

forţei distrugătoare

al elogiului lui Erasmo.

 

28 mai 1999

 

 

 

 

Dacă încă mai plânge

un copil

la apariţia imprevizibilă

al demonului Nacalone

în „Teatrul Argint”

al Operei de Păpuşi

ai nobililor de joasă speţie a Asmundilor

chiar vor să cânte

de invenţie şi fantezie şi mit

e Giuseppe Bonaviri şi Fortunato Pasqualino şi Pupi Avati:

de Paladini dacă are nevoie

de căldura lui Orlando

şi a frumoasei Angelica

Carlo şi Artu

măreaţă maiestate

a unei justiţii cavalereşti

reînnoind Tradiţia

fără a uita înţelepciunea pierdută.

 

 

4.

AGENDA PISTOIANĂ

 

Dincolo de Arno

colinele toscane

de Soffici şi Rosai

în tăcerea gânditoare

a unei aşteptări

suspendată între aşezări pătrate...

reapare pacea

cea a inimii

altceva nu simt

altceva nu văd

binecuvântată e speranza.

 

Firenze, 5 decembrie 2001

 

 

 

 

Cât e de greu să  urmăreşti

istoria

nu se mai găseşte timp

nu ne mai oprim

în acea longobardă

piaţă Sala

întoarcerea statică în 1200 la Pretorio

altarul argintiu al lui San Jacopo

până la renaşterea umană

a modestiei Fecioarei.

Prea multe toponomastice

devenind călăuze în cărţi

se transferă din nou pe străzile lumii

pline de zgomote vulgare

violente, de neîmblânzit din punct de vedere uman.

 

 

 

Civitas percepita

urbe de repudiat?

Departe de sensul

general al condiţiei mediocre

încă legând valurile mării

de obişnuite dispoziţii

traversate de mişcări timide

de adaptare lentă, inexorabilă.

 

 

 

 

Materialitatea de bronz a corpurilor

se înlănţuieşte în tăcere şi în bucăţi

încă o pietate a lui Agenore Fabbri

din colţul maiestuoasei

Săli Maggiore

conştiinţă şi condiţie

interogativă

sunetul clopotului Duomului

în dialog antic cu exemplarul,

zebratul Battistero

trezeşte discursul animat

al unei reinvestiri personale

Cum lucrează gravând

în energia creativă

amprenta de neşters

de pe Prosperina palpitantă

dar rămâne plumburiu cerul

parabolelor ascendente

iluminând esenţialul lui Hristos omul

dezamăgit în abandonul umbrii

în braţele fragile ale unei fecioare în picioare

strâns

poate într-un tot unic.

 

 

 

 

Dragă Borges

profeţia pontificantă a morţii cărţii

încă mai contează.

pentru puţini şi fermi

construcţie obositoare

de o conştiinţă necesară,

printre nori seduşi

în limbajul elementar

al satului ce se vede

referinţă virtuală,

vrajă ambiguă

de trestii efemere

de întrebări în labirintul notelor

orbirea lui Jorge Louis şi Giovanni Papini,

nu întrerupe

lectura înţeleaptă

a unei scrieri izvorâtoare,

în grâne sau din memoria pasiunii

Margueritei Yourcenar

încă nu o greutate.

 

 

 

Pasiunea puternică a lui Marino

Marini

s-a instalat la Tau

scări şi medalii nesemnficative şi tăcerea

care a fost mănăstirească

pentru mândrul etrusc de piatră

şi arhaica Pomona senzuală

Pedrazzini Mercedes unitară, schimbătoare

Marina cu saltimbancul semnului.

 

 

 

 

Auzi,

depăşirea limitei obligatorii

pătrunderea

către exigenţa fericită

a cerurilor infinite

în norul desenat al debarcării magrittiane

în tensiune eliberatoare

percepţie suferită

cristal solar penetrant in mod misterios

de o frumuseţea incarnată a sufletului

care vorbeşte aproape întâmplător

cu armonia primordială

necesară, dificilă.

 

 

 

 

Rece e seara

motive arhitectonice şi geamuri

entuziasmează umbrele

dincolo de lumina slabă ce se stinge.

Ordinul Predicatorilor

are un călugăr bătrân

alb

cocoşat cu mâinile lungi

împreunate, încreţite

în tăcere din secolul al treisprezecelea

şi aşteptarea sfârşitului:

templul va rezista timpului

oamenilor

şi semnalele aşa-ziselor

locuri ale credinţei.

 

 

 

 

Departe

pământul se iubeşte mai mult

şi drumurile de întoarcere

sunt îndulcite de dinamismul cosmic

de Gerardo Dottori în avionul

de la Pisa...

A regăsi chipurile cunoscute

sufletele învinse

de infracţiunea de opinie

este datoria de a ridica pălăria

pentru persoane prea-mult văzute şi cunoscute.

Abandonare anonimatul

chiar şi această minoră

condamnă cotidiană.

 

 

5

MADRIGAL

 

UNIVERS SPAŢIAL

 

Fără forme, fără culori,

fără lumină

învaţă Agostino

să primim cunoaşterea geniului

mare prădător – spunând-o împreună cu Goethe –

a aparenţei  inutile

recapitularea geometria

misterioasă

şi pururea vie

de o recreare vitală din punct de vedere dinamic

arhetipuri a unei Mame

brăzdată în pământul

arat de timp

gând bonsai/ mişcare/ formă

grandioasă ca laguna

pietrificată şi feruginoasă

în albia preexistentă a lucrurilor.

Recompunerea fragmentelor

unite cu viitorul

este despărţirea eternă

a spaţiului universal.

 

aprilie 2000

 

 

 

 

Culori care se  dematerializează

în deşertul sufletului

lumina care indică brazdele

orizonturi de viaţă

în magma incandescentă

a fiinţei.

Îngerul nopţii

urmăreşte timpul

irepetabilului

în marea Eternului.

 

MADRIGAL

 

Pustiul în inimă se simte

în penumbra francescană

o respiraţie de tămâie

şi panis angelicus al lui Brahms...

Aerul e coral

şi totuşi solist

îşi pregăteşte fiecare voce

în afară de orice cor

aşa cum se reunesc

nobilii solemni.

 

19 martie 1999

 

 

 

 

La simfonia în surdină

în fa diez minor

- dar foarte minor având în vedere starea sufletească -

a lui Franz Joseph Haydn

nu pentru destinul ocazional

<<al despărţirilor>>

pătrunderea precedentă a acestei

stări a fiinţei

de acum descifrată clar

o aură colorată

lumina delicată pompeiană

cu eliberarea  de o vrajă de acord cu

apneea prevăzută

cu îndepărtări necesare,

orchestrale în abandonuri

tăcute ale scenei

vreo vioară solitară

chiar şi Oleg Caetani

îşi retrage bagheta

concluzând finalul

rapid – încet...

încet

fără întoarceri iconceptibile.

 

18 noiembrie 2001

 

 

 

SALVAREA PURIFICANTĂ A SOARELUI

 

Tunelul perforant

pare că se termină în întuneric

parcurgerea asfaltului nivelat

aproape lăsându-se pradă

luminii dorite.

De la cronica opacă, minoră

jurământul lui Angelo

manifestă puterea suavă

reunind în ceruri

salvarea purificantă

a soarelui.

 

Carini, 6 august 2000

 

 

 

 

Marea secerare

pictează culori vii

uzate şi generoase

chipuri seculare de măslin

în procesiunea cântată

de durerea austeră

aşteptând miracole dorite

şi Mila de a reînflori

chiar şi naturile moarte

imortalizate pe pamânt în mitul

şi în forma

ce se încarnează sufletului

imponente de tipul  frescelor

permanenţe sacralizante.

 

 

 

 

Spaţiul elenic

armonia ce se formează

inima civilizaţiei

puruficare şi respiraţie, cunoştinţă

imortalizate în piatra de Aspra

spaţiu şi aer

dincolo de cimentul gri

renaştere posibilă

sculptată,

pentru totdeauna

în parcursul istoriei.

 

Cefalu, 18 ianuarie 1997

 

 

 

 

În templul evanghelic

umbra plină, expresivă,

scaunele de lemn neogotice ale coriştilor

şi coloanele cu arcade

emană restaurarea curată a orgii

de la tastiera cromatică

şi osul tastelor dictonice

se intonează în simbioză perfectă

cu tromba modestă

şi printre traditional Irish, baroc

spiritual şi...Brahms

găsesc rugăciunea inimii din zilele

preludiului senin.

 

 

 

 

Se pierde lumina

în templul pictat

cu pietre

şi anotimpuri

găsirea adevărului

în căldura

culorilor intense

şi călătoria salvatoare

către armonia dorită

trezire perceptibilă

senzaţii sublime

în aracoeli.

 

aprilie 2002

 

 

ABSENŢE DE NEIERTAT

 

Tămâia de Trento

barocului solemn

de la arabescurile de Chieti

în templul sacru imobil,

lumini fără strălucire

printre coloane puternice

cu Cristina Campo

aşteptarea liturgică

al cântului gregorian

absent,

nejustificat.

 

25 mai 2002

 

DESPRE POEZIA LUI TOMMASO ROMANO

...văd că aţi lucrat mult şi nu-mi rămâne decât să mă bucur pentru gentileţea ideii poeziei dumneavoastră cât şi pentru forma ei.

Luciano Ancenschi

 

...poezii frumoase, clare, de clasă: e un sentiment de Sbarbaro şi o culoare de Onofri...Romano e un mistic profund ce are tenacitate.

Alberto Bevilaqua

 

...cele trei cărţi poetice, ale căror axă de susţinere, a cărei aură de bază, îmi pare, dincolo de reinversiune trecutului şi a prezentului, memoria este neliniştea ce ne-o da şi care există la sfârşitul secolului nostru.

Giuseppe Bonaviri

 

...versiuni destul de frumoase şi puternice şi libere.

Gesualdo Bufalino

 

...am citit cu interes şi participare. Câtă Sicilia, în solaritatea sa vastă dar şi în cea mai neagră tenebră!

Giorgio Caproni

 

...Anscoreta Occulto, o carte frumoasă ce, după părerea mea, se îndreaptă astăzi către o ţintă atât de vitală şi de importantă.

Giuseppe Conte

 

...T.R. scrie şi publică versuri cu o mare discreţie, în avantajul rezultatului fin şi controlat. O muzicalitate nascută, o anumită legătură neo-romantică, sunt complimentele naturale ale cifrei cele mai importante ale poeziei sale: dar atenţie constantă către aspectele etice şi metafizice ale existenţei, care devin impulsul ascensional, sens profund religios.

Fausto Gianfranceschi

 

Poezie sencilla y autentica, dando en el clavo de lo absoluto.

Vintila Horia

 

...poezie de o luciditate clară.

Ernst Junger

 

...poezie clară şi puternică unde interioritatea şi sensul obiectiv al lumii, în particular, se nţeleg atât de bine.

Mario Luizi

 

...problemă de suflet, bogată în propria materialitate, fondată pe acestă materialitate.

Giancarlo Oli

 

...lucrul care atrage e Sicilia obscură, legătura cu moartea, contrastul cu solaritatea exasperează în mister tragic.

Sergio Quinzio

 

...armonia cu acea dimensiune existenţială ce parcurge şi face să vibreze poezia.

Paolo Ruffilli

 

...tematici pline de nelinişte în lumina religiei ce poartă şi de la civilizaţia siciliană mesaje de speranţă.

Mario Sansone

 

...cred că am auzit bătând sunetele adevărate ale poeziei sale.

Manlio Sgalambro

 

 

Tommaso Romano s-a nascut în 1955 la Palermo unde predă filozofia în licee şi cursuri experimentale de estetică la Academia de Arte. În 1971 creează Edizioni Thule. E preşedinte al Fundaţiei ThuleCultura şi conduce Spiritualitate şi literatură. Critis şi autor a circa zece volume printre care Umanism şi socialitate (1980), Hristos de zi cu zi (1992), Fereastră către strada principală (1996), De la un pelegrin la altul (1998), Supraevaluarea şi aura (2001), Turnul Amiralului (2002).

În poezie a debutat în 1969 cu o ediţie de mic tiraj Rime neordonate, căreia îi urmează Tradiţie X Futurism (1980 şi 2000). Cu Insula Diamascien (1985 şi 1986) începe trilogia poetică Anacorèsi ce conţine şi poezia Simfonie într-o zi de august (1990) şi celelalte colecţii de versuri Pustiu fără pământ (1993) şi Călugăr ocult (1996).

Poezia romaniană a fost tradusă şi publicată în opt limbi, a primit numeroase recunoaşteri, cu intervenţii critice relevante.

 

 

 

CUPRINS

1.         NOUL ANOTIMP

Fundamentul                                                                                                                                 Noul anotimp                                                                                                                               Misterul înnobilează                                                                                                                      Către care Dumnezeu                                                                                                     Laconic şi mut                                                                                                                   Aceste ceremonii                                                                                                              Universul trăieşte cu opere                                                                                                         Care scheme de sarcini                                                                                                 Chiar dacă istovit                                                                                                              Din unde                                                                                                                            Ce luminoasă bucuria de a cânta                                                                                             Ars nova                                                                                                                             Nu spune întotdeauna                                                                                               Cele ce ne fac să ardem

2.         EPISTOLAR REVELAT                                                                                                   Casa veche                                                                                                                        Printre aceste cascade                                                                                                    Frunzărind acest album                                                                                                  Continuă să scrie                                                                                                              Întrepătrunderea de ramuri                                                                                                         Foarte limpede e cerul mijlocului lui august                                                                 Cea care a fost                                                                                                                  Patinele timpului                                                                                                               Chipul sfinţit                                                                                                                       Lui Giulio                                                                                                                            Trăiesc aşteptarea încărcată                                                                                             Acesta nu e începutul unui epistolar                                                                               Acum vei pleca                                                                                                                  Atâtea zile şi atâtea cuvinte                                                                                             Străluceşte nisipul verii                                                                                                   De zile întregi lipseşte un vers, oarecare                                                                       Pasărea londoneză cu pieptul roşu                                                                          Faptul e că deja

3.         INTERLUDIU                                                                                                                     În timp ce Dante în ceruri                                                                                                Roşu e gustul                                                                                                                    Totul se însumează                                                                                                                      Trec togile                                                                                                                           Nopţile serale                                                                                                                    Fragmente de soare                                                                                                Cum te numeşti                                                                                                                 Ce nebuni aceşti artişti...                                                                                                 Dacă încă mai plânge

4.         AGENDA PISTOIANĂ                                                                                                      Dincolo de Arno                                                                                                                      Cât cântăreşte istoria                                                                                                       Civitas percepita                                                                                                               Materialitatea de bronz a corpurilor noastre                                                                 Dragă Borges                                                                                                                    Pasiunea puternică a lui Marino                                                                                          Auzi                                                                                                                                     Rece e seara                                                                                                                                  În ordinul domenican                                                                                                      Departe

5.         MADRIGAL                                                                                                                        Univers spaţial                                                                                                                      Culori care se dematerializează                                                                                    Madrigal                                                                                                                              Simfonia în surdină                                                                                                                      Salvarea purificantă a soarelui                                                                                      Marea secerare                                                                                                                  Spaţiul elenic                                                                                                                                În templul evangelic                                                                                                                    Se pierde lumina                                                                                                              Absenţe de neiertat

 

Despre poezia lui Tommaso Romano